marți, septembrie 04, 2012

INTERMEZZO LIRIC: SONETELE LUI DIONIS (12)

SUMARUL BLOGULUI



DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS


XXXIV

Coşmarul meu e că visez că-s mort
şi simt că trupul îmi atîrnă rece
de-un duh speriat, ce n-ar mai vrea să plece,
şi-a cărui spaimă de copil o port.

Cred c-am murit de mii de dăţi trupeşte
în somnul meu, de-aceea moartea, poate,
ce fără greş dă iama peste toate,
de mine parcă nu se sinchiseşte.

Şi zi de zi mă scol uimit în zori
că-mi pipăi trupul şi-s aievea încă,
şi-aminte îmi aduc adeseori
de-o carte-atît de tristă şi de-adincă
pe care oarecînd cu mîna sa
Mihai mi-o scrise – şi suna aşa:


XXXV

«Eu, frate Dionis, ce multe-aş face
de n-aş avea de porunceală-a scrie,
să-mi duc pe brînci o viaţă cenuşie,
cîrpită prost din petece sărace!

Noroc că-i trează muza şi cînd tace,
iar visu-i gata de urît să-i ţie,
şi-n lume nu-i mai mare bucurie
decît să cazi cu sinea ta la pace.

Mai bune vremi aştept de cînd mă ştiu,
iar azi, cînd mă-ndoiesc c-o să mai vină,
mă mîngîi doar şi că-i bărdaca plină,
că beau tutun şi că veghez tîrziu,
căci mi se pare graţie divină
chiar simplul fapt de-a fi cu carnea viu…»


XXXVI

S-a dus Mihai, şi-n urma lui o lume,
doar eu rămîn în viaţă ferecat…
Dan, Dionis… Nici nu mai ştiu ce nume
din cîte-avui e cel adevărat.

Pe-acela moartea (nu aşa se spune?)
mă va striga cîndva… sau poate nu…
De-i viaţa dar, nemoartea e minune,
însă minunea prea-ndelung ţinu…

Ne vrem eterni, dar nu-i uşor a-i duce
nici veşniciei crucea cînd rămîi
străin de-atîtea mari iubiri caduce,
uitat de toţi şi fără căpătîi…
Cînd nu mai ai decît de tine parte,
începe-ncet să-ţi fie dor de moarte…

Pentru conformitate,
Răzvan CODRESCU
 
Mai puteţi citi pe acest blog:

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire